La Ṣcoală

Ce săli mari, şi înalte, ce sgomot, ce zarvă în jurul său! Nu mai e chip să te joci liniştit, să faci ceva singur, singurel, cum făcea când era acasă.

Mama l-a dat la şcoală pe TIcă. L-a dat “intern” într’un pension şi el abia are şase ani!

Trebue să stea frumos în bancă, să asculte două ceasuri ce spune “fraulein” pe nemţeşte, o limbă păsărească pe care nu o poate pricepe nici atâtica!

Ah, ce singur, ce trist şi micuţ se simte Tică între tovarăşii gălăgioşi cari nu vorbesc cu dânsul fiindcă e încă strein.

Cu mîinele în buzunarele şorţului, cu gura cam întredeschisă, Tică umblă prin coridoare ca un mieluşel rătăcit, privind tavanul înalt, pereţii, ferestrele mari, întrebându-se cu glas plângător:

  • Ce caut eu aici? Ce fac eu aici?

Nu plânge fiindcă e băiat mare şi mama i-a spus că e mare ruşine să plângă un băiat mare care poartă şapcă, haină marinar şi botine de box.

Nu plânge Tică, dar inimioara lui e aşa de tristă, privirea lui aşa de galeşă în cât bătrâna “fraulein” Mari, pedagoaga celor mici, se opreşte în faţa lui şi înduioşată il întreabă pe româneşte:

  • Tică matale dor de acasă?
  • Nu mi-e dor, răspunde voiniceşte, dar nu ştiu ce caut eu aici?
  • Cum ce cauţi matale aici? Inveţi carte, te porţi frumos, te aci mare…
  • Dar mama unde e, o întrerupe. Tică devenind mai curagios.
  • Mama e acasă.
  • Dacă mama e acasă, eu ce caut aici?
  • Să înveţi carte băeţelule.
  • Carte, fără mama…

Era atâta seriozitate şi tristeţă în glasul copilului în cât bătrâna ii netezi creştetul şi plecă îngândurată.

Avea dreptate micuţul în logica lui duioasă şi laconică.

Cum să înveţe el carte departe de casa lui, de mamiţica lui, de jucăriile şi lucruşoarele lui, între cari a crescut de s’a deprins inima lui între ele.

Străin, uluit, mâhnit şi nemângâiat, sufleţelul lui nu putea prinde învăţătură după cum planta smulsă din locul ei nu se mai hrăneşte bine în alt pământ.

Mintea lui de copil necăjit se trudea să afle, să ghicească pentru ce a fost nevoie să se despartă de mama lui. Nu-l mai iubeşte? A supărat-o cu ceva? Nu mai era acasă destulă pâine şi pentru el?

Se ghemui într’un colţ, la intuneric şi începu a plange, încet, fără oftări, fără o vorbă. Din inima plină de dor şi jale curgeau lacrămile fierbinţi.

  • Tică!
  • Mama!

Era mama! D-zeule, chiar mama!

Când şi-a găsit copilul plângând astfel într’un ungher, a înţeles că cea mai bună şcoală, e tot casa părintească. Tică în aceiaşi seară a dormit iarăşi fericit în pătucul său de copil mic, rămânând “extern” în şcoală.

Ana Holda

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s